Dragi credinciosi , urmand indemnul Sfantului Apostol Pavel Rugaţi-vă neîncetat (1 Tesaloniceni 5, 18) si cu binecuvantarea Preasfintitului Siluan ,in parohia noastra ia fiinta proiectul „Rugaciunea lui Iisus”. In fiecare Joi de la ora 20:00-21:00 ,la biserica ,ne vom intalni daca este posibil fara copii.Ora de rugaciune este structurata in doua parti:-prima parte de 15 minute in care vom invata „secretele ” rugaciunii;-a doua parte care va fi partea practica a rugaciunii.

Despre rugaciune

In spiritualitatea ortodoxa, rugaciunea lui Iisus ocupa un loc deosebit. Ea marcheaza renuntarea vadita la grijile lumesti pentru a castiga pe Dumnezeu prin intermediul rugaciunii. Invocarea numelui lui Iisus constituie un element fiintial al vietii monahilor ca si pentru orice alta straduinta si incercare de viata crestina. Rugaciunea inimii a fost practicata din vechime in Orient si prin intermediul rugaciunii neincetate a anahoretilor egipteni, ea urca in traditia spiritualitatii ortodoxe pana la timpul Apostolilor. Rugaciunea, contemplatia, isihia sunt un serviciu divin pe care pietatea ortodoxa il aduce neintrerupt lui Dumnezeu.

Pentru realizarea unei adevarate atmosfere interioare de rugaciune este necesara puterea de separare fata de lucrurile exterioare. Cel ce se roaga se reculege, se intoarce spre sine insusi, in inima sa pentru a putea sa inlature tot ceea ce l-ar putea deranja de la diagolul sau cu Dumnezeu. Dupa ce a reusit sa ajunga la linistea interioara, cel ce se roaga se straduieste, prin intermediul catorva cuvinte adresate lui Iisus sa se concentreze. Prin cuvintele „Doamne Iisuse” si repetarea lor, dupa Diadoh al Foticeii, se poate obtine concentrarea gandului si pastrarea in memorie a numelui lui Iisus. Mai tarziu s-au adaugat acestor cuvinte altele si s-a ajuns la urmatorul text : „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milueste-ma pe mine pacatosul”.

In privinta textului rugaciunii „exista in spiritualitatea ortodoxa o anumita libertate. Cel ce se roaga poate reduce textul rugaciunii la cuvintele „Doamne Iisuse” sau simplu la pomenirea repetata a numelui lui Iisus. Unii au aratat o anumita preferinta pentru formula „Doamne Iisuse Hristoase, milueste-ma”. Totul a fost redus la cateva cuvinte si se gaseste in conformitate cu indemnul Sf. Ap. Pavel : „in biserica doresc sa vorbesc mai bine cinci cuvinte cu mintea mea, ca sa invat si pe altii, decat zece mii de cuvinte in limbi” (1 Cor. 14, 19).

Parintii spirituali amintesc insa ca rugaciunea lui Iisus poate si sa inceteze si totul sa culmineze in tacerea extazului. Aceeasi libertate domneste si in privinta ritmului, cat si a locului si a duratei rugaciunii. Fiecare se roaga atat cat poate, cand, cum si unde poate. Din cauza acestei libertati, traditia rugaciunii lui Iisus nu poseda o metoda absoluta, o cheie a succesului ce poate fi garantat dinainte. Spiritualitatea ortodoxa cunoaste insa procedee care ne pot conduce primii pasi, dar nici acestea nu ne pot oferi in mod automat succesul. Totul depinde de noi, de angajamentul nostru si nu de vreun procedeu la care noi putem renunta, pentru ca rugaciunea, care devine a noastra si metoda se pot adapta la locul, timpul si straduinta noastra.

Indemnul la rugaciune, crestinii l-au primit de la Iisus insusi : „Tu insa cand te rogi intra in camara ta, inchide usa si roaga-te Tatalui” (Matei 6, 6). Staruinta in rugaciune a fost indicata prin exemplul propriu : „A doua zi foarte de dimineata, Iisus, sculandu-se, a iesit si s-a dus intr-un loc pustiu si se ruga acolo” (Matei 1, 35). Prin cuvant si fapta suntem indemnati sa ne retragem in noi insine si aici, prin rugaciune si asceza, sa ne gasim linistea. Sf. Ap. Pavel ne indeamna sa ne rugam neincetat (1 Tes. 5, 17), pentru ca rugaciunea trebuie sa hraneasca viata noastra spirituala. „Cine isi orienteaza intreaga lui stradanie spre interior, acela este curat si nu numai curat, el s-a cufundat in Dumnezeu, vede pe Dumnezeu si-L propovaduieste. Acela se roaga” .

Dar nu numai indemnul spre rugaciune a fost luat din Scriptura, ci insasi rugaciunile au fost influentate de textul inspirat sau au fost imprumutate din textele biblice. Rugaciunea vamesului : „Dumnezeule, milostiv fii mie pacatosului” (Luca 18, 13) sau cea a orbului din Ierihon : „Iisuse, Fiul lui David, fie-ti mila de mine” (Luca 18, 38) sunt cuprinse in textul rugaciunii inimii : „Doamne Iisuse Hristoase, milueste-ma pe mine pacatosul”. Baza biblica a rugaciunii lui Iisus este in afara de orice indoiala si nici nu putea fi altfel.

Teologia rugaciunii lui Iisus este una din cele mai profunde. Ea invoca pe Iisus si-L marturiseste ca Domn, Mantuitor si Fiu al lui Dumnezeu, Care a acceptat de buna voie intruparea, luand soarta noastra asupra Lui insusi. Prin lucrarea si crucea Sa, El s-a facut mantuitorul nostru. Rugaciunea lui Iisus cuprinde intreaga Scriptura, iar repetarea ei constienta ne conduce la o liturghie interioara, la o trezvie continua. In partea a doua a rugaciunii, noi ne recunoastem starea de pacatosenie si imploram milostivirea lui Dumnezeu. Prin aceasta rugaciune, omul se inalta cu toata puterea dragostei sale la cunoasterea lui Dumnezeu.

Invocarea numelui lui Iisus in rugaciune universalizeaza harul intruparii Fiului lui Dumnezeu si actualizeaza prezenta lui Iisus in noi. Ingerul lui Dumnezeu, in care se gaseste numele lui Dumnezeu, (Exod 23, 21) devine pentru Israel purtatorul prezentei dumnezeiesti. In conceptia biblica, invocarea numelui lui Dumnezeu este insotita de prezenta lui Dumnezeu. Prin numele lui Iisus, Dumnezeu intra in lume, iar cel ce se roaga si-L invoca se bucura de o relatie speciala cu Dumnezeu, el devine purtator de Dumnezeu (teofor). „A rosti numele lui Iisus cu chibzuinta inseamna a recunoaste ca Domnul nostru este totul” . Chemarea numelui lui Iisus trebuie sa-l faca viu, pentru ca numele este simbol si purtator al persoanei lui Iisus Hristos.

Prin chemarea numelui lui Iisus se transmite puterea si curatenia Lui, dar si intentia noastra de a-L urma. Prin rugaciunea lui Iisus se subliniaza constiinta prezentei Sale, dar si cea a pacatoseniei noastre ca, de altfel, si dorinta noastra nemarginita dupa milostivire. Rugaciunea ne elibereaza, ne da liniste si ne intareste spiritual. „Cu numele lui Iisus, spune Sf. Ioan Scararul, alungi toate gandurile si pe toti dusmanii nevazuti ii biciuiesti” .

Practica rugaciunii inimii este foarte veche in spiritualitatea ortodoxa. Unii dintre Parinti au lasat in scris, direct sau indirect, instructiuni pentru ucenicii lor, in care este prezentat felul cum trebuie sa se roage, pozitia la rugaciune, timpul si locul rugaciunii. Este vorba aici despre o experienta personala ce contine elemente generale si comune, dar si de multe aspecte specifice. Tocmai din acest motiv, noi spuneam ca nu exista o metoda absoluta, ci mai multe procedee, care se acomodeaza la noile imprejurari. In felul acesta, celui ce se roaga ii ramane libera alegerea formei si a timpului rugaciunii.

Pentru ca nu exista o metoda absolut sigura care ne-ar putea garanta succesul, cel ce se roaga are nevoie de sfatul unui duhovnic experimentat, al unui parinte spiritual, care sa-l initieze si sa-l conduca in experienta rugaciunii. Prin intermediul duhovnicului initiat in rugaciunea inimii insa dispare metoda, iar posibilitatea pentru aparitia si formele proprii este evidenta. Metoda este deci ceva relativ, ea cuprinde elemente personale ale celui ce se roaga. Totul apare de asa maniera incat lasa impresia ca astfel de principii au existat totdeauna in spiritualitatea orientala, din care a retinut doar cateva. De altfel, descrierea practicii rugaciunii devine prin aceste testamente spirituale foarte relativa, pentru ca rugaciunea insasi este insotita de o mare discretie. Cel care a ajuns pe ultima treapta a rugaciunii se fereste sa devina cunoscut ca atare si nu divulga cu placere experienta sa mistica.

In cele ce urmeaza vom incerca sa prezentam cateva elemente exterioare ale unei tehnici a rugaciunii, care conduc primii pasi ai celui ce se roaga in exercitiul rugaciunii lui Iisus si care sunt folositoare in faza de inceput a ei. Incepem cu asa numita metoda a Sf. Simeon Noul Teolog, al carui text a fost publicat pentru prima data in Mai 1927 de catre Irenee Hausherr sub titlul: Metoda rugaciunii si a atentiunii. Acest procedeu constituie cel mai vechi manuscris in legatura cu tehnica rugaciunii lui Iisus. Metoda expune trei feluri de rugaciune si in acelasi timp si pericolele ce pot surveni in timpul rugaciunii. Ea constata ca primele doua feluri de rugaciune sunt amagitoare si abia al treilea fel devine folositor.

a) Primul fel de rugaciune incepe cu pozitia adoptata (ridicarea mainilor si a ochilor spre cer) dupa care mizeaza pe puterea de imaginatie a celui ce se roaga, care, bazat pe cunostintele sale biblice isi imagineaza frumusetile ceresti. Acest fel de rugaciune si contemplatie este periculos pentru ca poate duce la mandrie, la nebunie si chiar la sinucidere. „Din toate cele spuse, cel intelept poate cunoaste care este castigul nascut din cea dintai luare aminte. Iar daca cineva nu cade in acestea, pentru ca traieste in viata de obste (acestea li se intampla deci pustnicilor), totusi ramane toata viata fara nici o sporire din ea”.

b) Cel de al doilea fel de rugaciune este superior primului dupa cum „o noapte cu luna plina e mai buna decat o noapte fara stele si fara lumina”. El subliniaza concentrarea asupra cuvintelor rugaciunii si cere o lupta continua contra gandurilor ce invadeaza sufletul. Felul acesta de rugaciune, caracterizat printr-un zbucium continuu cu gandurile, nu lasa sufletului puterea de a se linisti, iar primejdia ce o reprezinta este slava desarta, care conduce pe cel ce se roaga la dispretul fata de altii. „El va suporta osteneala, dar de rasplata va fi pagubit. Caci furat de slava desarta, el se faleste cu luarea aminte. Si stapanit si batjocorit de ea va dispretui pe altii, ca nu sunt cu luare aminte si se va mandri fata de ei si se va da drept pastor al oilor, asemanandu-se orbului care vrea sa calauzeasca pe orb”.

c) Prin intermediul celui de al treilea fel de rugaciune se va sublinia ascultarea ca un lucru cu totul deosebit si care, impreuna cu un parinte spiritual experimentat, va conduce pe cel ce se roaga la linistea rugaciunii. Aceasta este faza in care prezenta duhovnicului, pentru a elibera pe cel ce se roaga de legaturile cu lumea exterioara, este absolut necesara. Rolul „parintelui spiritual pentru castigarea libertatii fata de pacat este hotaratoare. „Fata de parintele tau spiritual sa le faci toate cate ti le spune potrivit scopului ce-l urmareste, neadaugand si netaind nimic”. „Ce grija ar mai putea stapani pe acela care a dat in seama lui Dumnezeu si a parintelui sau duhovnicesc toata grija sufletului si a trupului si nu mai traieste siesi, nici nu mai asteapta o zi a placerilor sale ? De aceea, ispitele puterilor razvratite, care trag mintea ca niste funii in nenumarate curse de ganduri, se rup si omul, ajuns liber, luptand cu putere si patrunzand gandurile vrajmasilor le alunga cu maiestrie si inalta rugaciuni din inima curata. Acesta este inceputul adevaratei vieti calugaresti. Cei ce nu incep astfel se vor zdrobi in desert”. Acesta este inceputul adevaratei vieti spirituale.

La adevarata rugaciune nu se poate ajunge prin folosirea unor metode fizice, ci prin ascultarea neconditionata si o constiinta curata fata de Dumnezeu, fata de parintele spiritual si fata de oameni. „Deci tu, de voiesti sa incepi aceasta lucrare nascatoare de lumina si plina de farmec, fa inceputul de aici dupa ascultarea cu de-amanuntul pe care am zugravit-o mai inainte trebuie sa le faci toate cu constiinta. Caci fara ascultare nu exista nici constiinta curata. Iar constiinta curata trebuie sa o pazesti intai fata de Dumnezeu, apoi fata de parintele tau duhovnicesc si in al treilea rand fata de oameni si lucruri”. Incoronarea ascultarii si a lipsei de patimi este realizata prin rugaciunea curata in masura in care mintea pazeste inima. „Luarea aminte si rugaciunea adevarata si neinselatoare consta in aceea ca mintea sa pazeasca inima in vremea rugaciunii si sa se intoarca neincetat inlauntrul ei si din acel adanc sa-si inalte cererile catre Domnul. In felul acesta, gustand mintea „ca bun este Domnul” (Ps. 35, 9), nu mai vrea sa iasa din locasul inimii”.

.Procedeele fiziologice pot fi doar mijloace ajutatoare care sprijina rugaciunea curata. Ele nu tin de fiinta rugaciunii si tocmai din acest motiv ele pot fi suspendate sub indrumarea si conducerea parintelui spiritual. Mai intai trebuie realizata starea de curatenie ca si conditie a rugaciunii si abia apoi pot deveni folositoare procedeele fizice. Daca privim insa metodele fizice ca satisfacatoare pentru succesul rugaciunii lui Iisus vom trai cu siguranta o mare deceptie. La aceste procedee exterioare se va renunta cand va fi ajunsa starea batranului duhovnicesc, cand spiritul nu mai are nevoie de metoda.

Ca loc de rugaciune, metoda atribuita Sf. Simeon indica chilia calugarului, iar in privinta pozitiei corpului se recomanda indreptarea barbiei si a privirii spre piept, precum si disciplinarea respiratiei si concentrarea atentiei spre inima. Caracteristic pentru aceasta metoda este deci indreptarea barbiei si a privirii spre piept si, de asemenea, comprimarea respiratiei, in legatura cu care insa nu ne sunt oferite amanunte.

.In timpul isihasmului, metoda lui Nichifor Monahul s-a bucurat de o larga raspandire si o mare autoritate. Nichifor s-a nascut in Italia (1215), dar si-a gasit bucuria spirituala si marea liniste in Muntele Athos, unde a deprins rugaciunea lui Iisus pe care a facut-o cunoscuta si altora. Prin activitatea sa, Nichifor poate fi socotit ca initiatorul miscarii isihaste. El a lasat o metoda a rugaciunii pe care a deprins-o de la altii. Metoda lui Nichifor numita „Cuvant despre veghere si paza inimii” ne indeamna sa cautam comoara pierduta in adancul inimii, pentru ca in interiorul nostru noi gasim prezenta continua a lui Dumnezeu.

Metoda lui Nichifor ca si cea atribuita Sf. Simeon accentueaza rolul parintelui spiritual, care vegheaza asupra dezvoltarii duhovnicesti, a ucenicului. „Caci sunt rari cei care deprind luarea aminte fara sa fie invatati prin silinta trairii sau prin caldura credintei dobandita de la Dumnezeu. Iar ceea ce este rar nu este lege. De aceea trebuie cautat un povatuitor neinselator, ca din invatatura si pilda aceluia sa invatam cele ce cad la dreapta si la stanga atentiei, adica ceea ce este prea putin si ce e prea mult, care vin de la cel rau, de care a patimit ei insusi, fiind ispitit. Scotandu-le pe acestea la iveala, el ne arata in chip neindoielnic calea duhovniceasca si asa vom strabate cu usurinta”.

Dar si aici libertatea spiritualitatii ortodoxe s-a facut remarcata, caci in cazul unei lipse a duhovnicului, Nichifor Monahul recomanda urmatorul procedeu : „Tu deci sezand si adunandu-ti mintea, impinge-o si sileste-o pe calea narilor pe care intra aerul in inima. Si intrand acolo nu-ti vor mai fi fara veselie si fara bucurie cele de dupa aceea. Si precum un barbat oarecare fiind calatorit de la casa sa, cand se intoarce nu mai stie ce sa faca de bucurie ca s-a invrednicit sa se intalneasca cu copiii si cu nevasta, asa si mintea cand se intalneste cu sufletul se umple de o bucurie si o veselie de negrait. Drept aceea foarte obisnuieste-ti mintea sa nu iasa degraba de acolo. Caci la incepult e nepasatoare poate, din pricina inchiderii inlauntru si a stramtorarii. Dupa aceea se obisnuieste, nu-i mai plac ratacirile de afara. Caci imparatia cerurilor este inlauntrul nostru (Luca 12, 21).

Dar trebuie sa stii si aceasta ca, ajungand mintea acolo, nu trebuie sa taca si sa stea dupa aceea degeaba. Ci sa aiba ca lucru si indeletnicire neincetata rugaciunea : „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milueste-ma” ! Sa nu mai conteneasca niciodata din aceasta”… Si Nichifor ne conduce mai departe cu toata grija celui ce arde dupa rugaciune : „Iar daca ostenindu-te mult, o, frate, nu poti totusi intra in partile inimii, precum ti-am aratat, fa ceea ce-ti spun si cu ajutorul lui Dumnezeu vei afla ceea ce cauti. Stii ca partea cugetatoare a fiecarui om este in piept, caci inlauntrul pieptului tacand noi cu buzele, vorbim, ne sfatuim cu noi insine, dam rand rugaciunilor, psalmilor si altora. Da-i deci acestei cugetari, departand de la ea orice gand – si aceasta o poti face daca vrei – da-i deci pe : „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma” si sileste-te ea in loc de orice alt gand sa strigi pururea in launtrul tau aceste cuvinte. Iar tinand aceasta mai multa vreme, ti se va deschide prin aceasta si intrarea inimii, precum ti-am scris, fara nici o indoiala, cum am cunoscut si noi prin cercare”.

Usor de recunoscut este faptul ca, in fond, metoda lui Nichifor Monahul sau Nichifor din Singuratate cuprinde doua procedee. Primul, in care exercitiul rugaciunii este sprijinit de un exigent sistem de respiratie recomanda prin intermediul respiratiei trimiterea mintii in inima. Al doilea procedeu, mai simplu, urmareste acelasi lucru prin rostirea neincetata a rugaciunii lui Iisus. Atat primul cat si al doilea procedeu nu vorbesc nimic despre pozitia corpului si a privirii, ceea ce ne face sa credem ca acestea erau deja foarte cunoscute si au fost, de altfel, mentionate in metoda atribuita Sf. Simeon. Lucrul acesta ne conduce la concluzia ca asa-zisii autori ai metodelor nu sunt propriu-zis autori in sensul strict al cuvantului, ci persoane care au notat in scris procedee sau practici existente in spiritualitatea ortodoxa si care n-au insistat asupra lucrurilor prea cunoscute. In orice caz, metoda lui Nichifor are la baza o antropologie pe care deja Macarie in secolul V o cunostea, privind omul ca un tot psiho-fiziologic. Rugaciunea neincetata cu hristocentrismul sau va sta la baza reinnoirii miscarii isihaste din secolele XIII si XIV .

Daca Nichifor se straduieste sa conduca mintea prin intermediul inspiratiei in adancul inimii, Sf. Grigorie Sinaitul (1255-1346) insista asupra tehnicii de a retine respiratia si prin aceasta de a retine gandul mai indelung in inima. In fond, Grigorie Sinaitul nu face decat sa noteze alte practici care completeaza metodele amintite. Parintele D. Staniloae considera ca Sf. Grigorie Sinaitul nu a fost un initiator, ci mai degraba un reorganizator, un talmacitor al practicii isihaste. Metoda lui are urmatorul continut : „Sezand deci de dimineata pe un scaun ca de o palma, aduna-ti mintea din partea conducatoare, in inima, si tine-o in ea. Aplecandu-te apoi cu incordare, ca sa simti durere in piept, in umeri si in grumaz, striga staruitor cu mintea sau cu sufletul : „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma”.

Pe urma, pentru ingustimea, osteneala si greutatea lucrului ca unul ce este facut continuu, muta-ti mintea la cealalta jumatate si zi : „Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma” ! Dar zi mult fiecare jumatate, caci nu trebuie sa le schimbi necontenit din lene, fiindca plantele ce se rasadesc continuu nu prind radacina. Infraneaza-ti si miscarea plamanilor ca sa nu rasufli in voie, caci suflarea plamanilor, care porneste de la inima, intuneca mintea si risipeste cugetarea, rapind-o de acolo. Ca urmare sau o preda roaba uitarii, sau o face sa cugete unele in locul altora, indreptandu-se fara sa simta spre cele ce nu trebuie. Iar de vezi ivindu-se sau luand chip in mintea ta necuratiile duhurilor sau ale gandurilor sa nu te sperii. Chiar daca ti se arata intelesuri bune de ale lucrurilor, nu le baga in seama. Ci infranandu-ti rasuflarea, pe cat e cu putinta si inlocuind mintea in inima si savarsind neincetat si staruitor chemarea Domnului Iisus, sa le arzi si sa le opresti pe acestea, iar pe ei sa-i biciuiesti in chip nevazut prin dumnezeiescul nume. Caci zice Scararul : „Biciuieste pe vrajmasi cu numele lui Iisus, fiindca nu e arma mai puternica decat aceasta in cer si pe pamant”.

Grigorie Sinaitul insista in procedeul descris de el asupra retinerii respiratiei si recomanda pentru prima data impartirea rugaciunii lui Iisus in doua parti, care se rostesc de mai multe ori. Impartirea rugaciunii are la baza experienta unei mai bune concentrari asupra unui numar mai mic de cuvinte. „Influenta Sf. Grigorie Sinaitul a depasit granitele Muntelui Athos. Retragerea, sa la Paroria, la granita Bulgariei l-a pus in contact cu un cerc de calugari apartinand popoarelor ortodoxe din Balcani. Slavi, greci, romani formau tagma monahala de la Paroria, de unde s-a raspandit practica rugaciunii lui Iisus la toate popoarele ortodoxe din regiune si pana departe in Rusia.

Mijloacele fiziologice, folosite de metoda lui Grigorie Sinaitul, trebuie privite ca forme externe, care nu constituie nici esenta si nici scopul ultim al rugaciunii. Prin aceasta, ele se deosebesc de Yoga sau Dhikr musulman, care sunt tehnici sau automatisme ce ne conduc la o stare de mistica .

Sf. Grigorie Palama (1296-1359) expune in scrierile sale unitatea dintre trup si suflet. Ei pledeaza pentru eliminarea pacatului si pentru stapanirea spiritului. In masura in care reusim sa impunem stapanirea spiritului in viata noastra ajungem la linistea duhovniceasca. Pentru incepatori insa, Sf. Grigorie Palama considera mijloacele fiziologice ca ajutatoare, desi nu sunt absolut necesare sau esentiale. Ca si Sf. Grigorie Sinaitul, Sf. Grigorie Palama ne aminteste de exercitiul retinerii respiratiei si concentrarea mintii asupra inimii. „Iar a indemna mai ales pe incepatori sa priveasca asupra lor si sa-si mane prin respiratie mintea inauntru, nu e ceva aprobat. Cine cugetand corect, ar dezaproba ca cei ce nu au inca mintea capabila sa se contemple pe ea insasi, sa si-o concentreze prin oarecare metode… De aceea sunt unii care „indeamna pe incepatori sa fie atenti la respiratia ce iese si se intoarce des si sa si-o retina putin, ca sa-si retina astfel si mintea, observand-o in cursul respiratiei.

Aceasta pana ce, inaintand cu ajutorul lui Dumnezeu si facandu-si mintea in stare sa nu mai simta cele din jurul ei si sa nu se amestece cu ele, vor putea s-o concentreze in chip sigur asupra unei gandiri unitare”. Desigur, continua Sf. Grigorie Palama, acesta este un exercitiu ce ajuta la domnia spiritului, la concentrarea asupra comorii noastre interioare, prin care ajungem la linistea sabatului duhovnicesc. „Inspiratia si respiratia conduc treptat la intoarcerea duhului in el insusi. Cel care exerseaza linistea trupului pentru a ajunge la adancirea sufletului vor experimenta-o. Va fi pentru ei o adevarata sarbatoare a linistii sabatului duhovnicesc”.

Calist si Ignatie continua traditia spirituala ortodoxa a rugaciunii lui Iisus, incercand sa sistematizeze practicile existente pana la ei. Intalnim astfel nume ca Sf. Ioan Hrisostom, Sf. Io an Scararul, Sf. Isihie, Sf. Nil, Sf. Isac, Sf. Grigorie Teologul de care se leaga practica rugaciunii curate, alaturi de elemente si mijloace auxiliare familiare asa numitelor metode a Sf. Simeon, Nichifor Monahul sau Sf. Grigorie Sinaitul. Metoda lui Calist si Ignatie urmareste pe calea naturala a respiratiei sa aduca mintea la rugaciunea curata, cand este stapanita de un singur gand : invocarea numelui lui Iisus Hristos. Asezat pe un scaunel in chilia sa, monahul este sfatuit sa-si adune mintea de la preocuparile externe si sa impinga odata cu inspirarea aerului spre inima si rugaciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma”. Citandu-l pe Sf. Isihie, Calist si Ignatie recomanda ca trezvia si invocarea numelui lui Iisus sa fie impreunate cu respiratia, cu smerenia si gandul neincetat la moarte.

Autorii metodei atrag atentia insa ca in traditia spirituala a rugaciunii curate, procedeele fiziologice nu sunt decat mijloace auxiliare si nu ele ne ajuta sa ajungem la rugaciunea adevarata, ci harul lui Dumnezeu este cel care lucreaza in noi. Procedeele fiziologice au fost socotite in traditia rugaciunii doar ca mijloace de adunare a mintii, din acest motiv ele pot fi si suspendate. Metoda recomanda pe langa felul cum trebuie facuta rugaciunea si timpul cat si durata ei. Este vorba desigur de monahi, carora li se recomanda seara si dimineata o ora de concentrare in rugaciunea curata, apoi o ora de rugaciune cantata, dupa care urmeaza din nou o jumatate de ora de rugaciune curata. Dar si la Calist si Ignatie ca si la alti Parinti ce s-au preocupat cu rugaciunea lui Iisus observam aceeasi libertate in privinta timpului. Si ei, dupa ce par a codifica timpul in capitolele 25 si 26, trec apoi in capitolul 29 la recomandarea ca monahul trebuie sa aibe rugaciunea continua. Desigur, la acest stadiu de rugaciune se ajunge treptat, dupa ce a parcurs mai intai perioade mai scurte de concentrare si de invocare a numelui lui Iisus. In fond, autorii recunosc ca doar cei progresati, cei desavarsiti ajung la rugaciunea neintrerupta .

Cu Sf. Grigorie Palama isihastii secolului XIV, practica rugaciunii lui Iisus s-a raspandit la popoarele ortodoxe din tot rasaritul Europei. Rugaciunea lui Iisus este practicata la bulgari ca si la sarbi, e exersata cu ravna de romanii din nordul Dunarii ca si de rusii din tinuturile Volgal. La raspandirea misticii isihaste in tarile slave, ca si la romani, un rol deosebit a jucat Sf. Grigorie Sinaitul sub indrumarea caruia isihasmul si practica rugaciunii ajunge sa fie un adevarat sistem, care atrage pe tot mai multi teologi bizantini.

Dupa caderea Conistantinopplului, traditia isihasta a rugaciunii se continua la Muntele Athos, care devine centrul si locul de referire a misticii rugaciunii. Aici se initiaza in tainele rugaciunii Nicodim Aghioritul (1748-1809), care reuseste impreuna cu Macarie, episcopul Corintului, sa publice, la Venetia in 1872, o culegere de texte patristice referitoare la rugaciunea curata si care poarta numele de Filocalia sfintilor neptici. Prin intermediul acestei lucrari, publicata pe cheltuiala domnitorului Nicolae Mavrocordat din Moldova, lumea moderna ia contact cu mistica si traditia rugaciunii pure. Lucrarea lui Nicodim sta la baza renasterii si reinnoirii isihasmului din tarile ortodoxe de la inceputul secolului XIX.

Nicodim Aghioritul in culegerea sa de texte patristice, referitoare la rugaciunea curata se opreste asupra mijloacelor auxiliare, fiziologice ce recomanda indreptarea privirii spre locul inimii si incetinirea respiratiei. Adunarea mintii si trimiterea ei spre inima se face prin aplecarea barbiei spre piept si invocarea numelui lui Iisus, adica rostirea rugaciunii „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma”. Cel ce se roaga trebuie sa puna in miscare intreaga sa vointa, adica el va rosti rugaciunea cu toata dragostea sa, din toate puterile sufletului sau. Rarirea sau retinerea respiratiei in timpul careia se rosteste rugaciunea produce o durere a inimii prin care sunt eliminate placerile, dar pe de alta parte atrage spre inima puterile mintii. Aici, in adancul inimii, gasim harul lui Dumnezeu si devenim constienti de prezenta Lui in noi, descoperim imparatia lui Dumnezeu care este in noi (Luca 17, 21).

Curand dupa editarea Filocaliei lui Nicodim au aparut si traducerile ei in slava si apoi in romana, contribuind la o renastere a isihasmului in tarile ortodoxe. Prin intermediul traducerilor Filocaliei, rugaciunea lui Iisus a trecut dincolo de preocuparile monahilor, ajungand si o desfatare duhovniceasca a laicilor. Calea rugaciunii lui Iisus a fost parcursa in Rusia secolului XIX de multi pelerini si oameni evlaviosi. Despre felul cum s-a raspandit si forma in care a fost practicata in Rusia aflam din Marturisirile unui pelerin catre duhovnicul sau (Aufrichtige Erzahlungen eines russischen Pilgers), tiparita pentru prima data la Kazan in 1883. Sunt descrise aici, de la primele inceputuri pana la cele mai inalte trepte, fazele practicarii, rugaciunii, (rolul duhovnicului indrumator, cautarea locului inimii, sincronizarea cuvintelor rugaciunii cu bataile inimii); „Astfel m-am pregatit mai intai, marturiseste pelerinul, sa gasesc locul inimii, dupa cum invata acest lucru Sf. Simeon Noul Teolog. Imi inchideam ochii, priveam cu duhul in inima, aceasta inseamna cu inchipuirea si-mi doream sa-mi imaginez cum e asezata inima in partea stanga a pieptului si ascultam cu atentie bataile ei. Cu aceasta m-am ocupat de cateva ori pe zi.

La inceput n-am remarcat nimic decat intunericul. Curand insa, inima si miscarile ei mi le-am putut auzi… apoi am inceput sa introduc rugaciunea lui Iisus odata cu inspiratia in inima, asa cum invata Sf. Grigorie Sinaitul si de asemenea Calist si Ignatie, adica de a privi duhovniceste in inima si sa trag aerul si rosteam „Doamne Iisuse Hristoase – si respiram – milueste-ma”. La inceput m-am ocupat cu acest lucru o ora poate chiar doua si pe masura ce faceam progrese continuam exercitiul mai des, iar la sfarsit am ajuns sa-mi petrec intreaga zi cu aceasta ocupatie”.

Rugaciunea nu este doar o repetare automata a cuvintelor si a unor exercitii de respiratie, care pot deveni mecanice. Rugaciunea inimii este si o meditatie asupra cuvintelor rostite si a intelesului lor, iar in faza rugaciunii mintale, cuvintele inceteaza, ramane doar sensul lor si acest fel de rugaciune devine neintrerupt si nu poate fi deranjat de nimeni si nimic. „M-am obisnuit in asa masura cu rugaciunea inimii incat o exersam neintrerupt ; si in sfarsit, am simtit ca rugaciunea lucra in mine fara nici o silinta din partea mea si lucra in duh si inima nu numai in stare treaza, ci chiar in somn tot asa lucra si nu era intrerupta de nimic, nici macar pentru un scurt moment, egal cat de mult as fi dorit sa o fac”.

Experienta rugaciunii si efectele ei binefacatoare sunt admirabil descrise de pelerinul rus : „Cam dupa trei saptamani am inceput sa simt in inima o durere, apoi o caldura placuta, o bucurie si o liniste in acelasi loc. Aceasta imi facea placere si ma indemna cu si mai multa ravna sa exersez rugaciunea, insa de asa maniera incat toate gandurile mele erau preocupate cu aceasta si simteam o bucurie mare… Din cand in cand se intampla ca simteam in inima un tremur fericit ; eram plin de usurare, de libertate si mangaiere, incat eram ca transfigurat… Din timp in timp, ochii mei erau invadati de la sine de lacrimi dulci de recunostinta catre Dumnezeu… Din cand in cand, ratacita mea pricepere se lumina in asa masura incat cu usurinta intelegeam lucruri la care mai inainte nici nu m-as fi putut gandi. Din cand in cand ma invada in intregime o caldura dulce a inimii si cu totul miscat simteam cea mai mare bucurie la invocarea numelui lui Iisus”. Rugaciunea poate conduce la o noua intelegere a mediului inconjurator. Prin rugaciune, natura apare pelerinului intr-o deosebita situatie, urmand si ea urcusul duhovnicesc al celui ce se roaga.

Deja Nichilfor Monahul ne-a prezentat doua feluri de rugaciune. Una mai severa, pentru cei avansati; si alta care sta la indemana oricui doreste sa progreseze in rugaciune. Acelasi lucru il gasim si la Pelerinul rus. Pentru care din cele doua forme trebuie optat depinde de o multime de factori. Hotararea va fi insotita insa si de sfatul duhovnicului, al unei persoane cu experienta in rugaciunea lui Iisus. Inclinarea spre rugaciune, hotararea duhovnicului si imprejurarile de viata imprima hotararea celui ce se roaga ca si drumul sau spiritual.

Rugaciunea lui Iisus n-a ramas doar o preocupare a monahilor retrasi. Practicarea ei se continua si in afara manastirii. Cercuri tot mai largi de intelectuali si credinciosi se simt atrasi de linistea oferita de rugaciune. Ea a depasit granitele ortodoxiei si a starnit un viu interes in tarile dominate de o civilizatie tehnica avansata. Tot mai multi crestini apuseni manifesta interes pentru spiritualitatea ortodoxa si doresc sa se initieze in tainele linistii oferite de rugaciunea inimii. Cartile aparute aici, ca si intrunirile dedicate acestei teme sunt o dovada a celor afirmate. Intr-o lume in care tot mai multi se plang de stres, rugaciunea inseamna o evadare, o reconfortare spirituala ce ne ajuta sa gasim solutii pentru invingerea fricii, a angoasei, a singuratatii, a individualismului. Ea ne sprijina sa evitam excesul, alcoolismul, sa rezistam ispitelor drogurilor si tot rugaciunea este cea care ne ofera regasirea echilibrului nostru spiritual.

Rugaciunea ne deschide ochii pentru a putea sesiza transparenta lumii, pentru a putea descifra sensul duhovnicesc al lucrurilor si evenimentelor istorice. Saracia noastra spirituala, prin multiplele preocupari si inclinari spre tehnica, lipsa de timp a omului modern sunt resimtite printr-o lipsa de comunicare si comuniune, prin izolare si apatie, prin refugiu in alcool, droguri sau secte exotice. In aceste momente de cautare spirituala, rugaciunea lui Iisus polarizeaza noi aderenti. Forma ei relativ libera atrage tot mai multi laici. Ea constituie un raspuns la noile forme si conditii de viata.

Prea Sfintitul Kallistos Ware aminteste doua forme de intrebuintare a rugaciunii : libera si formala. Cei care se hotarasc pentru intrebuintarea libera rostesc rugaciunea cu prilejul diferitelor momente pe care le ofera timpul zilei. Ei se roaga in timpul lucrului, atunci cand acesta permite, in timpul plimbarii, la asteptarea autobuzului, in timpul calatoriei, in timp ce se creeaza stopuri de circulatie pe autostrada, inaintea unei convorbiri neplacute sau de mare insemnatate pentru noi, in situatii de tensiune, de disperare, de depresiune, in conditii speciale, insotite de privarea de libertate etc. Acest gen de rugaciune ne ajuta sa fim mereu in prezenta lui Dumnezeu, indiferent de imprejurarile sau situatiile in care ne gasim. Cei care practica acest fel de rugaciune nu fac deosebire intre timpul rugaciunii si cel al lucrului.

Cei care s-au hotarat pentru maniera „formala” de rugaciune renunta pentru timpul rugaciunii la orice activitate. Ei cauta un moment de liniste, ferit de zbuciumul extern, de distragere a atentiei, pentru ca in meditatie sa rosteasca rugaciunea lui Iisus. Pozitia corpului e libera : sezand, in genunchi, in picioare sau culcat, pentru cei bolnavi si slabi, importanta este pentru acestia doar concentrarea asupra cuvintelor rugaciunii si meditatia asupra continutului ei. Rugaciunea poate fi facuta singur sau in grup, tare sau in liniste, in gand. Acest fel de rugaciune cere o concentrare mai mare, exclusiva si este privit ca o completare a primei forme, a celei libere. Astazi, rugaciunea lui Iisus a devenit o rugaciune pentru fiecare si pentru orice imprejurare.

Pr. dr. Mircea Basarab