Cum să ne iubim aproapele? Cine este acela aproape? Putem oare ajunge să-i iubim pe dușmani? – la aceste întrebări ne răspunde Prea Sfințitul Pantelimon Șatov, episcopul rus de Orehov-Zuev.Traducere și adaptare: Ioana-Raluca Onofrei Sursa: pravmir.ru

Cum să-l iubim pe aproape? Întrebarea aceasta chinuie multe persoane, iar printre acestea mă număr și eu. Înainte de a da un răspuns, trebuie să înțelegem: cine este aproapele nostru? În Evanghelie, Domnul explică faptul că aproapele este oricare persoană care are nevoie de ajutorul nostru. Chiar dacă ne e cu totul străin, aparține unei alte naționalități, mărturisește o altă religie. Această persoană poate avea o aparență neplăcută, putem să nu simțim față de el nicio simpatie, dar oricine are nevoie de ajutor este aproapele nostru. Pe acesta ne-a poruncit Domnul să-l iubim.

Există și o altă poruncă în Evanghelie care face referire la iubirea vrăjmașilor. Înțelepții spun că în această poruncă nu este vorba despre dușmanii patriei, ci despre dușmanii personali. Dar dacă trebuie să-i iubim pe dușmani, atunci probabil e mai ușor să ne iubim aproapele? De fapt, chiar și acest lucru este foarte dificil pentru noi. Ce să mai spun despre dragostea de vrăjmași? Aceasta ni se pare cu totul imposibilă.

Dar dacă Domnul ne-a dat asemenea porunci, înseamnă că El a pus în noi capacitatea de a iubi. Și e probabil că nu putem iubi, nu pentru că este peste puterile noastre, ci pentru că noi suntem deteriorați prin păcat și ne iubim prea mult pe noi înșine. Pentru a-l iubi pe aproapele nostru, trebuie să facem ceva. Dar, înainte de a începe să facem acest ceva, este necesar să înțelegem: de ce nu avem acea dragoste care ar trebui să fie în noi?

Dragostea este pusă în ființa noastră de către Dumnezeu. Dar de ce soțul nu își iubește soția, iar părinții – copiii? De ce copiii nu își iubesc părinții? De ce au loc trădările, înșelările? De ce dragostea firească este nefirească pentru om? Dacă ne este greu să ne iubim chiar și familia, atunci ce să mai vorbim despre dragostea față de oamenii care sunt diferiți de noi: față de cei fără adăpost, pe care îi numim cu dispreț ”vagabonzi”, sau față de muncitorii migranți?

În firea omului este sădită dragostea, el a fost creat de Dumnezeu ca să fie iubire. Dar în mine această iubire, din cine știe ce motive, nu există! Putem spune că firea omenească, denaturată de păcat, a pierdut această capacitate. Acest lucru este adevărat. Omul a fost creat după asemănarea lui Dumnezeu. Dumnezeu în ființa Sa este Iubire. Iar omul a fost creat de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa, în el a fost pusă capacitatea de a iubi. Aceasta este și firea omului. Așa cum esența dumnezeiască este dragostea, la fel și esența omenească este dragostea.

De aceea, e ciudat nu faptul că trebuie să ne iubim aproapele, ci faptul că nu-l iubim. De ce se întâmplă asta? Pentru că natura noastră distorsionată de păcat a devenit în noi iubire de sine. Suntem întorși către noi înșine, de asta nu suntem capabili să iubim.

Dar acest lucru ridică o altă problemă. În fapt, o persoană ortodoxă, în afară de dragostea firească are și darul iubirii suprafirești. Fiecare ortodox este botezat în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, în numele Sfintei Treimi, Care în esența Sa este Dragoste. Fiecare persoană botezată este unsă cu sfântul mir și prin această ungere i se dăruiește Harul Duhului Sfânt, darul iubirii, darul stăpânirii de sine, darul de a cunoaște voia lui Dumnezeu, de a participa la slujbele religioase. De ce acest dar nu prinde viață în noi?

De ce considerăm că e greu să ne iubim aproapele? La urma urmei, ar trebui să facem acest lucru în mod firesc și cu bucurie. Răspunsul, cred, este clar. Pentru că suntem păcătoși și în noi acționează păcatul. Pentru că am călcat în picioare acele daruri care ne-au fost date la botez, la mirungere și nu putem să aprindem în noi această dragoste. Noi nu trăim așa cum ar trebui să trăim, ci așa cum trăiesc toți oamenii din jur.

Creștinii sunt încorporați într-un oarecare mecanism de viață al secolului al XXI-lea, în care nu este loc pentru dragoste. În viața noastră există carieră, bani, plăcere, unele relații convenționale, politică, arte, psihologie (atunci când ne e greu, putem merge la psiholog), există medicamente pentru a trăi îndelung, există divertismentul, dar pentru iubire nu este loc. Dragostea o avem în plan secund, sau în al treilea, al patrulea, al zecelea plan. Iar Dumnezeu, în acest mecanism, nici El nu este inclus.

Și astfel, pentru a învăța să ne iubim aproapele, trebuie să ieșim din această lume. La aceasta ne cheamă Domnul. Să ieșim din albia aceasta care curge în jos și, în final, ne poate purta în adâncurile iadului. Să părăsim ”șinele” pe care rătăcesc oamenii, mai mult asemenea tramvaielor decât precum oamenii.

Pentru a ne iubi aproapele, trebuie să împlinim în special prima poruncă. Trebuie să-L iubim pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul și din toată puterea. Fără aceasta, e cu neputință să învățăm să ne iubim aproapele, nu ne putem îndrepta firea deteriorată prin păcat, nu ne putem schimba, nu putem înțelege în mod deplin darurile pe care ni le-a dat Dumnezeu.

În noi este sădită o sămâncioară de viață veșnică, de bucurie cerească, dar aceasta nu se dezvoltă, nu crește. Această sămânță poate deveni un copac în care se vor adăposti păsările cerului. Dar noi împiedicăm acest fapt prin viața noastră.

Trebuie să ne aducem aminte  de Dumnezeu, și să ne aducem aminte de El întotdeauna, să-L căutăm pe Dumnezeu, să căutăm unirea cu Hristos. În rugăciunea stăruitoare și statornică, citind rânduiala de rugăciune, dar fără a ne limita la pravile. Să-L căutăm prin participarea la sfintele taine, căindu-ne pentru păcate, participând la Taina Sfintei Împărtășanii. Fără aceasta e cu neputință să învățăm să-L iubim pe Dumnezeu și să ne iubim aproapele. Evanghelia nu ar trebui să o citim pur și simplu ca pe o carte obișnuită, ci să o citim cu credința că prin aceste cuvinte Domnul poate să ne descopere voia Sa, să ne spună fiecăruia ce să facem. Iată ce trebuie să facem pentru a învăța să iubim. Pentru că dragostea este bucurie. Neînvățând această bucurie, ne trăim viața în zadar.

Porunca iubirii aproapelui poate fi împlinită numai pe pământ. În Împărăția lui Dumnezeu, dragostea va fi dăruită tuturor. Atunci nu va mai trebui să ne forțăm, să ne străduim pentru a iubi un dușman. Acest lucru poate fi făcut numai pe pământ. Doar aici putem lua ceva de la noi și să dăm altuia, arătându-i dragostea noastră. În Împărăția cea Cerească, toți vor avea de toate îndeajuns. Atunci nu va mai fi nevoie să ne îngrijim de bolnavi, să ne preocupăm de persoanele fără adăpost, să dăruim o parte din banii noștri unei oarecare văduve cu un copil, atunci Domnul va desăvârși totul.

Doar aici, pe pământ putem să ne iubim aproapele. Dacă nu facem aceasta, înseamnă că nu trăim, pentru că nu împlinim acel scop pe care Dumnezeu ni l-a pus înainte, înseamnă că am deviat de la calea cea dreaptă. Cred că, gândindu-ne la toate acestea, putem învăța să iubim. (A consemnat Alisa Orlova.)